Problematici actuale: Depedenta de pornografie

O poveste personală

Cum era? Sper să nu uit niciodată, pentru că dacă uit, s-ar putea să revin iar la vechile obiceiuri şi să cred că pot pofti [carnal] ca un om normal. Vezi, sunt un dependent de sex, un beţiv sexual în recuperare. Sunt la fel ca şi un alcoolic, doar că drogul nu e alcoolul, ci pofta sexuală.

Când eram mic îmi sugeam degetul, şi singura modalitate prin care părinţii m-au putut scăpa de acest obicei a fost să cheme poliţistul din patrula motorizată a localităţii. Era în anii

1930, undeva la ţară, nu departe de Los Angeles. Părinţii mei, veniţi în America odată cu ma rele val al imigraţiei, ţineau un mică prăvălie de cartier, o combinaţie de benzinărie, cizmărie şi băcănie. Acolo în prăvălie m-am confruntat cu ultimatumul dat de uriaşul Om al Legii, care se proiecta atât de gigantic deasupra mea, că tot ce-mi amintesc este burta lui uriaşă şi centura lui tip Sam Browne. Mi-a spus că ori mă opresc din supt degetul, ori va începe să-mi taie bucată cu bucată din el. M-am oprit, tremurând convulsiv. Dar aveam nevoie de acea „suzetă”.

Singura altă obsesie de care îmi amintesc până la opt ani erau benzile desenate de duminică şi emisiunile radiofonice de seară cu poveşti pline de aventură şi mister. Fratele meu şi cu mine, aproape băgaţi în difuzor, ne pierdeam cu totul într-o lume a fanteziei, evadând din realitatea crudă a sărăciei din timpul Marii Crize, care ni l-a luat pe tata şi a lăsat-o pe mama disperată, să hrănească trei guri veşnic flămânde.

Banda mea desenată preferată era Flash Gordon, plină de bărbaţi curajoşi, maşinării mi-

nunate şi femei superbe, în costume uluitoare şi sumare. Într-o duminică devoram cu sufletul la gură o bandă desenată când Azura, Prinţesa Magiei, a apărut de nicăieri, îmbrăţişându-l pe Flash şi provocând o zguduire în copilăria mea – o experienţă nouă şi ciudat. Excitaţia sexuală mi-a deschis o cale de a scăpa din realitate şi m-a împins să evadez zilnic în uitarea şi extazul oferite de masturbare. Îmi găsisem „conexiunea”; mi s-a imprimat în minte încă de foarte devreme, şi de atunci sexul a depins pentru mine de fotografiile cu femei.

Deşi m-am dezvoltat normal din punct de vedere fizic, maturizarea mea emoţională s-a oprit. În şcoala elementară mi-am dorit atât de mult să scap, să pot relaţiona cu alţi copii, dar n-am reuşit niciodată cu adevărat. Pur şi simplu nu eram acolo cu ei. Mă ascundeam undeva înăuntrul meu, uitându-mă la lumea din jur ca la un alt spectacol care nu se petrecea decât în capul meu. Tot în această perioadă lipsa mea de control emoţional a început să fie evidentă şi în anii care au urmat, în timpul crizelor de furie, îmi descărcam acumulările de resentimente în violenţe la adresa fratele meu.

Primii ani de liceu au continuat la fel, cu anxietate tot mai crescută. Băieţii şi fetele din

jur începeau să formeze perechi, dar eu simţeam că nu mă potrivesc niciunde şi încă priveam lumea exterioară ca pe un spectacol. Şi mă masturbam, mă masturbam şi iar mă masturbam. Foloseam gestul cum folosesc copii suzeta, ca pe un calmant sau soporific, pentru a evada şi pentru a simţi că trăiesc cu adevărat. În ultimii ani de liceu a fost cel mai rău. Îmi aduc aminte că fetele îmi doreau prezenţa, dar eu nu reuşeam să rup lanţurile. M-am îndrăgostit de o fată, dar singurul lucru de care am fost în stare era să mă uit la ea când nu mă vedea. De abia în li -

ceu am început să-mi dau seama ce se întâmplă cu adevărat între bărbaţi şi femei, şi în secret îmi doream să „o fac”, deşi nu ştiam prea bine ce înseamnă asta. Aşa că am furat o anexă, ţinută sub cheie, a manualului de biologie, şi am descoperit cu plăcută surprindere că oamenii fac sex unul cu altul. Pentru cineva care se îmbătase cu sex vreme de nouă ani, n-a fost calea cea mai simplă de a afla adevărul!

În liceu fiind, câţiva dintre noi lucram cu jumătate de normă în industria aeronautică şi

mergeam apoi la şcoală pentru restul zilei. Îmi aduc aminte că lucram la nituit bombardiere şi ascultam nişte discuţii porcoase care mi-au alimentat patima mult mai mult decât o făcuseră vreodată fotografiile. O parte din mine îşi dorea să experimenteze totul şi nu se lăsa satisfăcută altfel, cu toată educaţia religioasă pe care o primisem. Această experienţă, plus câteva scurte întâlniri cu ispititoarele liceului – privind acum în urmă, cred că şi ele erau prizonierele aceleiaşi patimi – au aprins fitilul poftei carnale care avea să mocnească apoi ani de-a rândul. În tot acest timp am fost extrem de alergic la poftă, deşi fără s-o ştiu. Aveam doar sentimentul devastator că sunt diferit.

Indiferent de ce se întâmpla în viaţa mea în decursul acelor ani, două lucruri erau la fel de certe ca propria-mi existenţă, dacă nu chiar mai mult: nevoia zilnică de „drogul” sexual care să-mi liniştească tumultul emoţional interior şi permanenta căutare de fotografii care să-mi hrănească poftele idolatre.

O nouă fază

Eram în Marină când am încercat prima dată serios să nu mă mai masturbez. Simţind că ceva nu e în regulă, am făcut apel la un uriaş efort de voinţă, cuplat cu noile mele convingeri religioase. Dar tot ce am reuşit a fost să mă transform într-un „consumator periodic” (acesta este termenul folosit de alcoolici pentru a caracteriza un anume tip de alcoolism. Cei care beau zilnic au un nivel minim de alcool constant în sânge; consumatorii periodici pot rezista fără alcool zile, săptămâni sau luni, după care beau o cantitate mare dintr-o dată). Mă forţam să rezist câteva zile fără să mă masturbez. De-acum eram bărbat, nu? Dar această nouă abordare n-a făcut decât să-mi alimenteze conflictul interior şi să adâncească starea de negare în care mă aflam, refuzând să accept faptul că am cu adevărat o problemă.

După ce am ieşit din Marină m-am înscris la facultate, reluându-mi în acelaşi timp şi lucrul în industria aeronautică în timpul verii. Ce surpriză să descopăr că la chioşcul de ziare de după colţ îmi puteam cumpăra oricând reviste plină-ochi cu femei! O puteam avea pe Regina Magiei sau şi mai şi oricând doream. Ca şi alcoolicul, trebuia să ştiu că am întotdeauna la îndemână o „doză”. Ăsta era colacul meu de salvare. În această fază cred că încă nu-mi doream femei în carne şi oase; patima era încă legată de imagini pe hârtie sau din mintea mea. Dar faptul că pe acestea le aveam oricând la îndemână n-a făcut decât să înrăutăţească problema. Cu cât mai multe ştiam că-mi stau la dispoziţie, cu atât mai multe îmi trebuiau şi rezultatul a fost că am început să simt nevoia să-mi schimb ”partenerele” tot mai des. De la un moment dat am început să folosesc o revistă, după care să o distrug. Faptul că o făceam bucăţele şi o aruncam la gunoi însemna un angajament solemn să nu mai fac aşa ceva niciodată. Şi mi-l luam din nou şi din nou şi din nou! Ce alt mod mai bun de a nega realitatea? Cât de mult mi-a afectat asta capacitatea de a relaţiona cu o femeie – dar nu numai – urma să devină evident abia peste mulţi ani.

Pe măsură ce-mi hrăneam boala şi aceasta avansa, acelaşi lucru îl făceau şi imaginile din reviste. Mă trăgea după ea ademenitoarea noţiune că pot avea ceva mai mult, mai bun, mai sălbatic. Ca şi cum pofta trebuia să avanseze pe calea ei, şi, niciodată satisfăcută pe deplin, căuta imagini din ce în ce mai explicite pentru a se hrăni. Sunt o istorie ambulantă a succesu-

lui revistelor pentru bărbaţi. Într-un fel, şi pofta mea a ajutat la naşterea lor. Desigur, ele la rândul lor mi-au încurajat şi hrănit pofta. Patima îşi dorea mereu mai mult.

Când mai depăşeam un prag – pentru mine, cel dintâi au fost femeile în costume de baie dintr-o singură piesă! – apărea şi un nou drog pe care trebuia să-l am. Dar şi acesta a funcţionat doar până la următorul, care m-a dus un pas mai departe. Cum treceam o linie, cum apărea următoarea ca prin minune, şi trebuia s-o trec şi pe acesta. Valul acesta al dependenţei continua să înainteze. Nu se oprea niciodată. Întotdeauna, undeva în faţa mea – sau înăuntrul meu? –  se găsea o nouă faţetă a Poftei Carnale, gata să mă tragă în val. Şi trebuia să rămân pe val! Cu cât exista mai mult, cu atât doream mai mult. Şi cu cât doream mai mult, cu atât trebuia să am mai mult. Poftirea crescândă ducea la şi mai multă poftire.

Primul semestru din facultate a trecut cu bine. M-am reîntâlnit cu fratele meu, facultatea era interesantă, masturbarea îşi făcea treaba, şi îmi mergea bine. În acel moment a intervenit un preot local şi a manevrat în aşa fel încât m-am trezit într-o relaţie cu o fată pe care el o credea potrivită. Doar cântam amândoi la vioară, nu? Până atunci nu avusesem nici măcar o întâlnire cu o fată, iar acum, în scurt timp, m-am trezit logodit. Deşi pe dinafară aveam douăzeci de ani, pe dinăuntru eram un copil-adolescent, nedezvoltat emoţional. Săraca fată probabil simţea că trebuie să stabilească nişte legături cu un vârtej de vânt. Dar uraganul evenimentelor şi confuzia propriilor mele emoţii m-au luat pe mine de pe picioare; nici nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat. Îmi aduc aminte că mi-am jurat să nu mă mai masturbez timp de o lună pe timpul logodnei. Era cea mai lungă perioadă de până atunci fără drog şi am reuşit pur şi simplu prin forţă brută, ţinându-mă cu ghearele şi cu dinţii. Dar pofta carnală a luptat şi ea şi, privat de singurul drog pe care îl foloseam în acea vreme, am ajuns foarte aproape de o cădere nervoasă. Logodna asta îmi strica ”băutul” ceva groaznic, deci am găsit scuza perfectă să mă reapuc. Vechea, buna şi discreta M. Cum am crezut vreodată că pot trăi fără ea?

Căsătoria

Şi a urmat căsătoria. Ce şoc! Undeva în oraşul St. Paul, Minnesota, pe peretele de lângă pat, singura mobilă care încăpea în minusculul dormitor de la etaj, se vede probabil încă locul unde mă dădeam cu capul din cauza frustrărilor sexuale. Într-un sfârşit, după ce am depăşit neînţelegerea dintre noi legată de avutul de copii, am făcut sex cu soţia mea. Pentru prima dată în viaţa mea am făcut sex cu o femeie. A fost minunat. Incomparabil mai bine decât masturbarea! De-acum nu mai trebuia să recurg niciodată la asta! În sfârşit liber! Şi ce sentiment minunat, să ai o relaţie adevărată, cu o femeie. În sfârşit găsisem răspunsul. Mă aştepta alt şoc.

S-a dovedit că nu puteam face tranziţia de la sex cu mine însumi la o relaţie cu altă persoană. Patima mi-a acordat o scurtă lună de miere, doar pentru a-şi cere apoi din nou tributul. Vechea mea „programare” de doisprezece ani era încă prezentă; eram acelaşi. Patima s-a dovedit mai puternică decât dragostea, dacă dragoste o fi fost. Geloasă, „adevărata mea dragoste”, Patima, nu mă lăsa să scap aşa uşor. Iar masturbare. Şi apoi, foarte curând, am în ceput să mă uit după alte fete, apoi să mi le doresc. O singură parteneră nu-mi era de ajuns, la fel cum înainte nu-mi fusese de-ajuns o singură fotografie. Am început să-mi doresc în carne şi oase ceea ce patima programase în mine prin toate acele relaţii vizuale. Atunci s-a aprins fitilul, ducând scânteia spre butoiul cu pulbere.

Aşteptam un copil şi ne-am întors în California, să fim mai aproape de familia soţiei

mele. Eu vroiam să termin facultatea, aşa că după naşterea copilului ne-am mutat în campusul universitar, într-un cămin pentru veterani. În perioada asta am început să-mi dau jos verigheta ca să nu se vadă că sunt căsătorit. Boala mea intra într-o nouă fază. Am început vânătoarea. La început în campus, apoi prin oraş, pe trotuare, apoi în zona rău famată. Cred că încercam să ascund şi faţă de mine însumi motivul pentru care eram acolo, dar l-am găsit oricum. Se numeau fete-momeală şi erau folosite pentru a atrage bărbaţi în baruri unde le erau servite băuturi îndoite cu apă. Atunci a fost prima dată că am cheltuit toţi banii de mâncare în câteva minute, în speranţa că mi se va oferi ceva mai ameţitor.

Atunci au început focurile de artificii. Pofta carnală, care până atunci locuise doar în capul meu, a început să răzbată în afară. Faptul că eram neputincios în faţa masturbării nu era nimic. Ce era acum era de o mie de ori mai intens. Pofta a explodat în mine ca artificiile de 4 Iulie.

La 26 de ani aveam prima aventură extramaritală. Şi n-am căzut jos, lovit de fulger! Ce libertate minunată! mă puteam bucura de adulter; îl savuram. În sfârşit liber! Ce fantastică eliberare din închisoarea minţii mele, plină de imagini reprimate şi dorinţe zăgăzuite. Eliberat! În sfârşit evadasem. Au urmat aventuri, una după alta. Ah, emoţia! „Dansând în întuneric...” Dar nici adulterul, chiar şi fără sentimentul de vinovăţie, nu mi-a rezolvat problema. Nu ştiam că problema mea e patima în sine, şi că tot ce gândeam şi făceam în domeniul sexual agrava problema.