Procesul de naştere a
dependenţei
Încă o dată, experienţele noastre legate de recuperare demonstrează aspecte comune cu
ale altor dependenţe. În primele stadii ale formării dependenţei simţim o poftă copleşitoare
– oare cu adevărat o necesitate? pentru o acţiune, interacţiune sau fantezie care ne dă o stare
euforică – ceva ce ne scoate din noi înşine.
Ne
provoacă uşurare şi plăcere, deci recurgem la
această
acţiune în mod repetat şi compulsiv.
La
început pare o cale agreabilă de a face faţă conflictului interior, stresului şi durerii care altfel par intolerabile. Şi funcţionează. În mod tipic, masturbarea sau sexul ne rezolvă problema; ca şi în alte tipuri de dependenţe, alungă tensiunea, ameliorează depresia, rezolvă conflicte şi ne ajută să facem faţă unei situaţii dificile sau să întreprindem ceva ce înainte părea imposibil. Indiferent de forma pe care o ia dependenţa
noastră de sex, efectul ei aparent este de a reduce izolarea, de a îndulci lipsa emoţiilor, singurătatea şi tensiunea; şi de a ne oferi un sentiment
de putere şi o cale de evadare.
În prezenţa acestui nou „prieten”,
avem nu doar sentimentul că scăpăm de conflictele in-
terioare, de plictiseală şi emoţii negative, ci şi pe acela de apropiere, de validare; în plus, ne dă
sentimentul că „trăim” cu adevărat. În fapt, toate aceste efecte sunt false sau, în cel mai bun
caz, temporare. Ceea ce ni se pare o promisiune la viaţă ne fură de fapt viaţa.
Este aproape imposibil de
a indica cu exactitate când, cum şi de ce
practicile noastre de-
vin adictive. La un moment dat, procesul capătă viaţă proprie, adesea independent de cauzele
iniţiale. Şi, spre deosebire de comportamentele menite a ne ajuta să facem faţă în mod normal
unor situaţii stresante, justificările şi comportamentul
adictiv devin excesive şi repetitive şi
ajung să servească cu totul altor scopuri decât cele cărora le erau destinate iniţial.
În timp, intensitatea plăcerii scade şi acţiunea ne aduce mai puţină uşurare. Obiceiul începe să producă durere, iar atunci când durerea devine mai puternică decât plăcerea încep să apară simptome ulterioare neplăcute: tensiune, depresie, furie, sentiment
de vină, şi chiar disconfort fizic. Pentru a uşura durerea, recurgem
iar la obiceiul nostru. Pe măsură ce ajungem să
apelăm în mod constant la acţiunile adictive pentru a obţine o uşurare instantanee, ne pier dem treptat controlul emoţional. Începem să ne comportăm impulsiv, avem schimbări de stare de spirit, aspecte de care adesea nici nu suntem conştienţi. Relaţiile intime şi cele sociale se deteriorează
Unii dintre cei care vin la DSA par a se afla în această zonă de tranziţie dintre plăcere şi
durere. Din cauza asta, induşi în eroare de ambivalenţa sentimentelor lor iniţiale, aceştia intră şi ies din program în mod repetitiv
şi trec periodic de la abstinenţă
la cedare şi înapoi.
La un moment dat ceea ce facem ne afectează capacitatea de a trăi normal. Tiparul com-
portamental al adicţiei noastre ne diminuează capacitatea de percepţie a realităţii şi ne deraiază de
la
cursul normal al vieţii. Ajungem să petrecem din ce
în
ce mai mult timp gândindu -ne
la
şi dând curs dependenţei noastre.
În acelaşi timp, negăm că suntem dependenţi
pentru a evita durerea de a recunoaşte în ce măsură dependenţa ne-a invadat şi ne controlează viaţa.
Efectele adverse care iau naştere în interiorul nostru devin din ce în ce mai dăunătoare.
Atitudinea de negare se întreţese cu însăşi fiinţa noastră. Refuzând să ascultăm acea mi-
că voce din interiorul nostru, începem prin a nega că ne facem rău nouă înşine. Pentru a putea
păstra aparenţa acestei
minciuni, negarea trebuie să pervertească realitatea cu care ne privim pe noi şi pe alţii şi să o transforme
în
orbire. La început nu dorim, apoi nu mai putem vedea
adevărul despre noi înşine.
Într-un sfârşit, dependenţa
noastră
capătă prioritate absolută,
şi
în mod proporţional se diminuează şi capacitatea noastră de a munci, de a trăi în lumea reală şi de a relaţiona confortabil cu cei din jurul nostru. În stadiile mai avansate,
acţiunile specifice dependenţei noastre devin principalul mecanism de a face faţă problemelor şi singura sursă de plăcere. Apoi de-
pendenţa încetează să ne mai ajute şi începe să cauzeze ea însăşi probleme cărora trebuie să le facem faţă. În acest cerc vicios, ceea ce foloseam ca tratament
devine boală; ceea ce foloseam
ca
medicament devine otravă; Soluţia devine Problema.
Rezumatul procesului de
naştere a dependenţei:
Începe ca o poftă copleşitoare de a simţi euforie, uşurare, plăcere sau
evadare.
Oferă satisfacţie.
Comportamentul este căutat în mod repetat şi compulsiv.
Apoi capătă viaţă proprie.
Devine excesiv.
Satisfacţia se diminuează.
Apare disconfortul.
Scade controlul emoţional.
Capacitatea de a relaţiona se deteriorează.
Capacitatea de a duce o viaţă normală se deteriorează.
Atitudinea de negare devine o necesitate.
Dependenţa devine o prioritate absolută.
Dependenţa devine principalul mecanism de apărare.
Mecanismul de apărare nu mai funcţionează. Petrecerea s-a terminat.
Pentru dependentul de sex, agravarea
problemei este inevitabilă şi de neoprit. Cu toate
astea, în nici un moment al vieţii noastre nu eram conştienţi de adâncimea
hăului în care ne aflam şi refuzam să vedem unde ne duce. Ca petrecăreţii care se lasă duşi de râul plăcerilor, nu
eram conştienţi
de forţa năprasnică a căderilor de apă şi a vârtejurilor care ne aşteptau puţin mai încolo.
