O poveste personală (2)

Altă fază

Apoi, într-o noapte, de nicăieri, mi-a intrat în maşină o prostituată. Şi ce pregătit eram! Asta era ceea ce aşteptam. Regina Magiei în carne şi oase! Un nou extaz, care de data asta chiar avea să mă scoată de sub stăpânirea patimii, conducându-mă înapoi la realitate. Gata cu masturbarea. S-a terminat cu aventurile complicate şi cu preludiile pseudo-romantice. Gata cu condiţionările. Ce glorioasă libertate! Nu ştiam că, o dată în plus, devenisem dependent din primul moment şi că de atunci încolo n-am mai avut libertatea să nu recurg la prostituate, la fel cum nu putusem să nu recurg la masturbare sau la adulter. Boala mea trecuse într-o nouă fază. Altă linie invizibilă fusese trecută

În perioada aceea eram student la teologie şi lucram ca asistent al preotului la o biserică

din cartier. La un moment dat am început să clachez, aveam impresia că toate veniseră dintr-o dată asupra mea. În primul rând, nu mai suportam să trăiesc în minciună, predicând şi învăţându-i pe alţii despre „Cale” şi trăind în tot acest timp sub domnia secretă a păcatului. În plus, dependenţa îmi distrusese căsnicia. Patima mea venea întotdeauna pe primul loc. Nu reuşeam să trăiesc cu alţii, cu atât mai puţin să fiu responsabil pentru ei. Nu-mi mai puteam controla propria viaţă. Deci, după doisprezece ani de căsătorie tumultoasă şi trei copii frumoşi, am fugit. Tot aia era. Haosul, cărui îi permisesem să se instaleze în sufletul şi inima mea, făcea ravagii în viaţa soţiei şi a copiilor. Mai târziu am realizat că patima sexuală, ca şi alcoolismul, este o boală a întregii familii: toţi cei legaţi de dependentul de sex sunt afectaţi. Drept care, într-o bună zi am plecat pur şi simplu – mai bine zis am dat bir cu fugiţii; am lăsat baltă teologia, preoţia, căsnicia şi familia. Că am ajuns aproape să dau bir cu fugiţii din viaţă, asta e altă po veste.

Acum vânătoarea se mutase în partea rău famată a oraşului, şi până la 35 de ani devenisem un client inveterat şi compulsiv al prostituatelor. Mă afundam în lumea interlopă a prostituatelor, peştilor, proxeneţilor, şi a viciilor şi criminalităţii asociate cu acest stil de viaţă. Câteodată, pentru propria-mi securitate, purtam cu mine, ascunsă, o macetă pliabilă cu lamă de 28 cm. Doar Dumnezeu ştie cât de aproape eram de a fi tras complet înăuntrul acelui vârtej negru şi de a fi dus cu totul la fund.

Dar eu credeam că e ceva minunat, că acolo e toată „cheia”. Nu mi-am dat niciodată seama că întreg procesul, de la începutul începuturilor, nu făcea decât să creeze o realitate ucigător de falsă şi să-mi scurt-circuiteze capacitatea de a avea relaţii normale cu oricine altcineva, cu atât mai puţin cu soţia sau copiii mei. Fără să realizez nicio clipă ce se întâmplă, m-am transformat, din marele „amant”, într-un mare infirm emoţional.

Lipsit de control

Până şi vânătoarea de sex pe stradă mergea rău. La început o făceam doar în anumite condiţii, căutam un anumit tip de prostituată şi mă protejam întotdeauna de bolile cu transmitere sexuală. Dar, rând pe rând, am ajuns să încalc fiecare limită şi fiecare tabu. Cu cât mă scufundam, cu atât se lărgea spectrul modalităţilor de a-mi hrăni obsesia, inclusiv sexul cu alţi bărbaţi.

Probabil am simţit că sunt sclavul bolii. O dată am fost arestat de poliţiştii de la Moravuri şi târât afară pe trotuar, unde mă putea vedea toată lumea. Cât mi-aş fi dorit să dispar! În timp ce mă perchiziţionau, proptit cu mâinile şi picioarele depărtate de zidul de cărămidă înnegrit de grafitti, îmi spuneam „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! De asta am avut nevoie pentru a mă opresc. S-a terminat!”. Dar după nici cinci minute eram înapoi, căutând-o pe acea femeie. Sau orice altă femeie!

Altă dată conduceam pe autostradă. Eram în plină compulsie, încasasem un cec, aveam ceva bani lichizi şi goneam spre cartierul prostituatelor, când am văzut un alt şofer în faţa mea pierzând controlul asupra maşinii şi izbindu-se de parapetul dintre sensuri. Am trecut la câţiva centimetri de el. Maşina se izbise de parapet cu spatele şi am văzut capul omului smucindu-se înapoi peste marginea scaunului, într-o grotescă formă de U – în mod evident îşi rupsese gâtul. Am oprit la următoarea ieşire, zguduit tot, văzând incidentul ca pe un semn de sus. Mulţumesc lui Dumnezeu, gândeam, de asta am avut nevoie ca să mă las. Am terminat cu asta! În mai puţin de un minut, eram din nou pe autostradă, îndreptându-mă spre vechea mea destinaţie.

Pierdusem controlul asupra fiinţei mele. Compulsia mă controla cu totul, aşa cum o fă-

cuse de fapt de la bun început. Doar că acum nu mai era ceva „inocent”. Patima luase un as pect întunecat, malign. Eram primejdios de aproape de a face pactul cu Întunericul şi de trece dincolo de punctul de unde nu mai există întoarcere. Cei care au fost acolo ştiu la ce mă refer. De la un moment dat nu mai e distractiv şi nu mai e o joacă; de acolo încep tenebrele.

Dar credeam că sunt liber. Liber de jugul căsătoriei şi al responsabilităţii. Ce uşor să uiţi că ai avut odată o familie. Puteam da frâu liber patimii fără să mă strecor vinovat în casă, fără să mă tem că voi fi descoperit. Dar cu cât aveam mai multă libertate, cu atât eram de fapt mai puţin liber. Sentimentul de eliberare pe care mi-l provoca ritualul, sexul, nu mai era la fel de complet şi nu mai dura la fel de mult ca înainte. Plăcerea nu mai era la fel de intactă, extazul nu-mi mai părea la fel de inocent. Probabil că începeam să realizez. Periodic juram că nu mai merg la prostituate. La masturbare nu renunţasem niciodată, iar revistele ţineau pasul, hrănindu-mi şi încurajându-mi dependenţa. Am încercat apoi abstinenţă completă, fără niciuna din aceste activităţi. Nimic n-a ţinut mai mult de câteva săptămâni, cel mult.

Cumva depăşisem iar o linie invizibilă. Pofta carnală, care mă susţinuse până acum şi pentru care trăiam, începea să-şi ceară dreptul – de la mine. Fiecare nouă fază adusese cu sine patimi tot mai intense, ducând la o tot mai accentuată dependenţă, la poftire şi mai insaţiabilă şi o tot mai mare nevoie de a mă lăsa.

Cam în aceeaşi perioadă am început din nou să caut o cale de ieşire; capacitatea mea de a

funcţiona, de a face faţă, se deteriora. Puţini sunt cei care realizează ce urme adânci lasă un asemenea stil de viaţă asupra unei persoane. Dar nici unul dintre profesioniştii la care am apelat pentru ajutor nu au reuşit să identifice adevărata problemă. Şi nici eu nu-mi dădeam seama care era de fapt problema. Vedeam mereu motive exterioare: soţia, copiii, alte persoane, şeful, locul de muncă, instituţiile, ipocrizia religioasă. După divorţ fusesem la un psihanalist care mă asigurase că noul meu „hobby” cu prostituatele nu făcea decât să-mi satisfacă nişte pofte naturale. Şi ce bine mi-a picat să aud asta! Ulterior am încercat şi alţi psihiatri şi şedinţe de terapie de grup. Nu auzisem niciodată de ideea de sex compulsiv, cu atât mai puţin că dă dependenţă, că e un fenomen progresiv şi distructiv. Ulterior, după ce m-am recăsătorit, un

psihiatru insista că pur şi simplu nu primesc destul acasă. Dar eram compatibil sexual cu soţia şi primeam de la ea tot ce-i ceream şi chiar mai mult.

În sfârşit liber?

Tot ceea ce aflam despre motivaţiile din spatele problemei mele nu avea alt efect decât să înrăutăţească situaţia; la fel, cunoştinţele mele religioase şi credinţa îmi făceau mai mult rău. În cazul ăsta cunoaşterea – nici măcar nişte informaţii corecte – nu însemna putere! Nu de cunoştinţe despre psihologia mea sau despre Dumnezeu aveam eu nevoie, ci de puterea ca să mă împotrivesc unei forţe asupra căruia nu aveam nicio putere şi să pot urma sclipirea de raţiune pe care o găsisem. Mă lăsasem deja de mii de ori; aproape fiecare dată era şi „ultima dată”. Ce nu reuşeam era să rămân în starea respectivă. Încercasem de toate: mers la biserică, rugăciune, post, terapii, tranchilizante, apoi recăsătoria, o nou cămin, un nou loc de muncă. Totul în van. Adevărata soluţie, credeam eu, era femeia potrivită, locul de muncă potrivit, mediul potrivit de viaţă şi de muncă.

În noua căsătorie am avut parte de toate astea. În ziua nunţii mi-am ars toate revistele cu

femei şi toate filmele, într-un grandios spectacol de voinţă şi determinare. Dar mă simţeam de parcă tăiam din mine, atât îmi erau de dragi zeiţele favorite. La câteva zile de la nuntă mă reîntorceam la masturbare şi în câteva luni eram din nou pe străzi, neputincios, păcătuind faţă de lumina dragostei, bunăvoinţei, belşugului şi păcii din noul cămin. Probabil am simţit că ceva în mine era profund dereglat, dar, şi dacă mi-am dat seama, nu m-a ajutat cu nimic. Soţiile mele nu au aflat niciodată secretul cel mai întunecat ascuns în inima soţului lor. Adevărata şi unica lui soţie, amantă, zeiţă şi temnicer era patima, şi era înlănţuit de ea pe viaţă. Soţiile mele nu aveau nicio şansă şi nu avuseseră niciodată!

Decisesem să renunţ la locul de muncă din ultimii zece ani, crezând că dacă voi face ceea ce-mi doream cu adevărat, să scriu, totul va fi bine. Aşa că ne-am vândut casa şi am lăsat totul în urmă. Ulterior am realizat că unul din motivele pentru care demisionasem era să evit o aventură cu o colegă de serviciu. Încă o încercare galantă şi curajoasă de a duce lupta de unul singur. Mi-a fost teamă când mi-am dat demisia, dar a fost un sentiment minunat; mă aştepta un nou început. Liber în sfârşit de multele tentaţii de la locul de muncă şi scăpat de blestemul travaliului orb, mă puteam ascunde în colţul meu plin cu cărţi, ca să devin ceva nou, diferit, mai bun.

Disperarea

Dar nici asta n-a ţinut mult. Mă furişam afară din casă, dădeam fuga până în oraş, aveam o aventură scurtă şi mă întorceam pe nevăzute. Nu-mi venea să cred; era cea mai bună şansă a a mea şi o ratam. Viaţa mea arăta exact aşa cum mi-aş fi dorit, eram înconjurat de dragoste, eram sprijinit şi încurajat, şi totuşi continuam să alunec la vale! (Dacă soţiile acestea bune şi mărinimoase ar fi ştiut în ce măsură participau la întreţinerea bolii!) Am început să realizez că toate acele sentimente minunate de eliberare, de libertate, care însoţiseră progresul bolii fuseseră nişte iluzii. Nu îmi dăduseam seama că mă păcăleam singur, îmi cream propria nebunie. Pas cu pas, m-am transformat singur în victimă şi m-am lăsat sedus de o mare minciună: preţul patimii este viaţa. Realitatea era însă alta: preţul patimii este moartea.

M-am afundat în minciună până când, într-un sfârşit, până şi gândul la masturbare sau o privire la coperta unei reviste cu femei din magazinul de băuturi sau din supermarket erau de ajuns pentru a-mi stârni compulsia, şi n-aveam încotro decât să mă duc să-mi iau „drogul” – să găsesc o prostituată. Cum acest tipar de disperare periodică devenea tot mai rău, am ajuns

la un moment dat la concluzia că sunt posedat de demoni şi m-am supus unui ritual de exorcizare. Eram convins că sunt în stare să merg oricât de departe pentru a opri nebunia.

Ei bine, nici exorcismul n-a funcţionat. Am ajuns să iau în considerare chiar şi varianta drastică a „numărului” poliţistului pe motocicletă (da, într-atât ajunsesem de disperat!) Nu rămăsese nimic neîncercat; nu mai aveam unde să mă duc şi să rămân totuşi stăpân pe voinţa şi pe viaţa mea. Acum îmi dau seama că, în toate încercările mele de natură religioasă şi în toate demersurile psihoterapeutice, aşteptam să se întâmple mai întâi miracolul, aşteptam cumva să fiu anesteziat, să fiu vindecat de poftire, să nu mai fiu niciodată în pericolul de a cădea în păcat sau de a fi ispitit. Credeam că, dacă adopţi credinţa religioasă corectă, devii automat un

„om nou”; toate cele vechi sunt trecute; priviţi, toate lucrurile devin noi. Că toate poftele vor fi

extirpate, cam la fel cum extirpă chirurgul o tumoră. „Soluţia religioasă” era una dintre cele mai subtile strategii din arsenalul meu personal de negare a realităţii.

Nu-mi dădeam seama că esenţa naturii umane este liberul arbitru. Dumnezeu nu vrea să îndepărteze de la mine posibilitatea de a cădea din nou; vrea ca eu să am libertatea de a alege să nu cad. În tot timpul acesta mă rugasem plin de pioşenie: „Te rog, Doamne, ia de la mine păcatul acesta!”, fără să-mi dau seama că eul meu interior scâncea înduioşător „... ca să nu trebuiască să renunţ eu la el”. Credeam în Dumnezeu, dar nu mă predasem voinţei Lui. Simpla credinţă nu mi-a folosit la nimic! Nu ajunsesem niciodată să nu-mi mai doresc patima.

Zorii libertăţii

Nu mult după acest episod, în 1974, am găsit în cutia poştală numărul din 22 aprilie al revistei Time. Editorialul vorbea despre Noul Alcoolism. M-am aşezat, am devorat articolul, m-am ridicat şi am sunat la Alcoolicii Anonimi. Multe idei din articol mă izbiseră ca nişte adevărate revelaţii: că există multe tipuri de „alcoolism”; că e considerat o boală; că afectează bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, fără deosebire; descrierea sentimentului de neputinţă, pe care îl recunoşteam întocmai; tratamentul, descris de un anume profesionist, se spunea că seamănă cu tentativa de ”a exorciza o turmă de demoni”. Medicina, psihoterapia şi psihanaliza nu reuşeau mare lucru. Alcoolicii Anonimi da.

În aceeaşi seară am participat la prima întâlnire. Aşa am descoperit că programele AA,

destinate alcoolicilor, ar putea funcţiona şi pentru un „beţiv de sex”. Şi eram cu adevărat la fel de beţiv ca ultimul beţiv din cel mai din urmă şanţ. Acolo eram. Chiar la prima întâlnire am văzut oameni la fel de împătimiţi de alcool ca mine de sex, care trăiau acum eliberaţi de sub obsesia lui. Era deci un program de recuperare care p ei îi ajuta. Şi pe mine m-a ajutat fără oprire de atunci încoace, ori de câte ori lucrez programul – sau îi dau voie să lucreze pentru mine.

Am recunoscut bucuros ceea ce probabil am ştiut tot timpul, că sunt neputincios în faţa poftirii carnale, la fel cum alcoolicii sunt neputincioşi în faţa alcoolului. Am acceptat imediat paradoxul: pentru a câştiga lupta, trebuia să mă predau şi să accept înfrângerea.

M-am abţinut de la poftire carnală la fel cum altul se abţine de la heroină sau de la alcool. Pen tru mine, asta a însemnat să nu-mi hrănesc pofta carnală în niciun fel, nici pe cale vizuală, nici în imaginaţie. M-am abţinut de asemenea de la orice fel de activitate sexuală, inclusiv cu soţia mea. Cea de-a doua mea căsătorie era oricum pe punctul de a se prăbuşi. Nici măcar nu m-am temut că abstinenţa sexuală mă va ucide, aşa cum simţeam înainte. Pur şi simplu ştiam că trebuie să mă opresc, indiferent cu ce preţ. Şi s-a întâmplat un lucru ciudat: n-am murit! De ce nu-mi spusese nimeni că sexul e opţional?!

Am început să merg la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi, n-am mai recurs la alcool şi la tranchilizante şi am citit cartea Alcoolicii Anonimi. Mă identificasem cu alcoolicii de la bun început.

După câteva luni am început iarăşi să fac sex cu soţia mea, şi nu mult după aceasta am descoperit ceva minunat sex fără patimă sexuală. Erau două lucruri complet diferite! Nu practicasem niciodată relaţii intime fără stimuli exteriori sau fără un scenariu pe care să-l derulez în mintea mea. Era foarte simplu, natural, real şi foarte plăcut. Ce dar!

Curând însă am descoperit şi altceva: că era un fenomen prea rar. Chiar dacă făceam sex doar cu soţia mea şi mă abţineam de a-mi hrăni pofta carnală în alte contexte, în continuare recurgeam la amintiri – imagini sau experienţe din trecut – pentru a obţine erecţie şi orgasm. Nu mă eliberasem de trecut, deşi aparent scăpasem de compulsia sexuală în forma ei veche. Ce nu era în regulă? N-ar fi trebuit să fie totul în ordine atâta vreme cât nu luam prima „gură”? Dar băutul alcoolicilor nu era acelaşi cu „băutul” meu. Ca să fiu cu adevărat liber, trebuia să scap de necesitatea de a recurge la partenere imaginare. Şi pentru mine acest fapt era încă departe. Urma să descopăr, încetul cu încetul, că tiparele mele mentale erau de fapt cheia bolii; fără o vindecare la acest nivel, nu aveam şanse să mă vindec cu adevărat.

Dar o dată în plus am descoperit că sunt la fel de neputincios în faţa imaginilor din me -

moria mea cum eram înainte în căutarea compulsivă a sexului. Cu cât încercam mai tare să le alung, cu atât se încăpăţânau ele mai tare să trăiască. Ştiam că trebuie să parcurg cei Doisprezece Paşi pentru recuperarea eului meu interior. Dar am amânat, şi amânarea a fost aproape fatală. După un an şi jumătate în care nu am dat curs compulsiei sexuale, am cedat. Frunzăream un ziar de ştiri şi am întârziat puţin prea mult cu privirea pe o fotografie sugestivă. Când m-am uitat a treia oară, „prima gură” era deja băută – am privit-o cu poftă – şi ce spuneau alcoolicii că se va întâmpla, s-a întâmplat. M-am îmbătat din primul pahar. În câteva ore eram din nou pe străzi, îmi pierdusem orice control şi încercam disperat să găsesc pe cineva cu care să mă culc.

Treaba asta a catalizat o nebunie sexuală care a durat, cu intermitenţe, vreo trei luni. Era

iadul în manifestare pură. Mi-am scos pârleala cu vârf şi îndesat pentru anul şi jumătate de abstinenţă şi am ajuns într-o „stare de demoralizare totală şi demnă de milă”, o sintagmă concepută de alcoolici. Ajunsesem până într-acolo încât eram gata să renunţ şi la căsnicie, şi la carieră, şi la tot şi să mă fac proxenet, ca să am mereu la prostituate la îndemână, deşi ştiam că nici aşa nu-mi voi putea satisface poftirea carnală. Căsnicia se dusese pe apa sâmbetei; mă mutasem în garaj, începeam să am porniri suicidale. Ajunsesem la fund, la capătul funiei. Petrecerea se terminase.

Cumva, probabil printr-un alt miracol, am reuşit să mă târăsc aproape delirând înapoi la

Alcoolicii Anonimi şi să o iau de la capăt. Dar de data asta trebuia să parcurg cu adevărat cei Doisprezece Paşi ca să scap cu viaţă. Mi-am găsit un sponsor (un prieten din program care să mă ajute să parcurg Paşii) şi am început să lucrez cu mine însumi.

Am luat-o de la început. Pasul Întâi a fost făcut când am realizat cu adevărat că eram ab-

solut neputincios împotriva poftirii carnale şi că viaţa mea sexuală şi emoţională devenise de necontrolat. Pasul Doi a devenit realitate când am ajuns, încet-încet, să accept că doar o putere superioară îmi poate reda sănătatea mentală. Aceasta s-a întâmplat pe măsură ce am reluat legătura cu comunitatea celor care urmau cei Doisprezece Paşi.

Când n-am mai recurs la „droguri” ca să evit realitatea propriilor emoţii, am început să le simt şi să le văd. Eram tot o rană vie de resentimente, negativism, anxietate şi teamă. Mai ales, cred că îmi era teamă că voi afla cum sunt eu cu adevărat. N-a fost plăcut. Mi-am dat seama că, neprotejat de pofta carnală, sex, pastile, alcool sau divertisment, eram un om de calitate cu totul marginală şi că trebuia să încep să mă dezvolt de acolo de unde mă oprisem la vârsta de opt ani. Şi aşa a început durerea. Atunci am conştientizat adevărul altui paradox: trebuie să suferim ca să ne putem vindeca.

Paşii

Durerea descoperirii a ceea ce sunt cu adevărat m-a îndemnat să intru pe drumul celor Doisprezece Paşi ai recuperării. Adevărata libertate începea din momentul în care eram liber de trecutul meu. Am revenit la starea copilului, dispus să învăţ, pentru că ştiam că trebuie să resping modul meu anterior de a gândi şi de a acţiona ca să-mi pot schimba viaţa şi să-mi pun voinţa în mâinile Domnului. Apoi am început să lucrez asupra mea, asupra defectelor mele, care îmi apăreau nu doar din inventarierea trecutului, ci şi din dificultatea continuă a relaţionării cu alţii. Desigur că acest proces e încă în desfăşurare. Am început să mai curăţ şi din ruinele trecutului şi să încerc să repar unde am greşit. Credeţi-mă, nimic din toate astea n-a fost uşor! Pur şi simplu am descoperit că asta trebuie să fac ca să supravieţuiesc. A trebuit să omor persoana care fusesem pentru a trăi. Alt paradox.

La începutul lui 1979, după câteva tentative pline de speranţă care din păcate au eşuat, a

luat fiinţă organizaţia Dependenţilor de Sex Anonimi, şi de atunci încoace fac parte din acest grup de dependenţi de sex în recuperare. Îmi place unde mă aflu astăzi. Nu mai am fantezii escapiste cum că aş fi în închisoare sau într-o leprozerie. Obsesia şi compulsia sexuală au dispărut; am fost eliberat. Nu vindecat. Încă sunt un dependent de sex; programarea mea din trecut mă face încă să am pornirea de-a întoarce capul când văd ceva interesant, ca să iau o „gură”. Încă e o parte din mine care crede că voi muri dacă n-o fac. Dar, luând fiecare zi aşa cum vine, luând fiecare pornire, privire, gând sau amintire aşa cum vine, nu mai sunt silit să dau curs impulsului. Nu mai sunt sub controlul lui.

Libertatea neîntreruptă se bazează pe atitudinea mea; dacă nu rămân deschis milei lui Dumnezeu şi a altora, am păţit-o. Mi-ar fi extrem de uşor, în mintea mea, să iau prima înghiţitură. Aş putea-o face fără să clipesc. De aceea abstinenţa mea prelungită se bazează pe respectarea unui program spiritual – păstrarea atitudinilor corecte faţă de ceilalţi şi faţă de mine.

Faptul că s-a produs vindecarea în căsnicie şi în relaţiile de familie e unul din cele mai binecuvântate aspecte din această nouă viaţă, deşi lucrurile nu sunt întotdeauna roz. Am descoperit ceva mai bun decât poftirea carnală – realitatea. Dar a trebuit să fiu dispus să renunţ la orice gând de a mai schimba partenerele, în realitate sau în imaginaţie, chiar dacă asta înseamnă să nu mai fac sex deloc. De fiecare dată trebuie să renunţ la dreptul meu de a face sex şi să mă las la mila Domnului. Cum altfel să-i spun? Şi au fost dăţi când, împreună cu soţia, am fost abstinenţi perioade lungi de timp. Dar e în regulă; acum sexul e opţional. Am libertatea de a alege. Şi s-a dovedit că perioadele noastre de circa un an de abstinenţă voluntară au fost cele mai constructive şi fericite perioade din întreaga noastră căsnicie. Pentru mine, cheia a fost să re nunţ la orice aşteptare de a primi sex sau afecţiune şi să lucrez în schimb asupra mea ca individ şi la relaţiile mele problematice cu ceilalţi.

Pentru noi a fost un început cu totul nou. De abia acum încep să-mi cunosc soţia, deşi

suntem căsătoriţi de 17 ani. Descopăr, spre încântarea mea, o personalitate: unică, independentă, o individualitate, un întreg univers în faţa căruia am fost orb până acum. Şi cu cât devin mai inert la orice gând de a apela la altcineva şi mă dedic mai complet aceste unice relaţii, cu atât găsesc mai multă plăcere şi dragoste şi libertate.

Nu-mi vine să cred că omul despre care scriu astăzi este acelaşi om care gândea şi acţio na aşa după cum descriam. Acela era un sclav; trăia într-o lume doar a lui, a fanteziilor şi a iluziilor, şi era întotdeauna singur. Nu trecuse niciodată de adolescenţa emoţională şi era mort din punct de vedere spiritual. Nu putea face faţă nici emoţiilor sale, nici vieţii adevărate, şi nu făcea decât să fugă. Fugea încercând să-şi satisfacă nişte necesităţi şi nişte pofte care erau de nesatisfăcut. Fugea de ceea ce era el cu adevărat; fugea de ceilalţi; fugea de viaţă; fugea de Dumnezeu, sursa însăşi a vieţii lui.

Fuga a luat sfârşit. Am găsit ceea ce căutam.